Evodani's Blog

Oribil! Nu, nu, nu! Cine le-a spus ca injuratul e cool? Cine le-a spus ca trebuie să-și facă dreptate cu pumnul? Cine le-a dat muzică cu versuri absolut tâmpite? De ce-i lăsați să fie cuprinși de anumite anturaje negative, de ce le negați capacitatea de a raționa, de ce nu vorbiți cu ei?!?! De ce nu le vorbiți de originalitate si de VALOARE – și nu, pentru numele Domnului, nu! Nu ma refer la manele! De ce nu le oferiți libertatea de a visa, de a folosi ce au mai de preț – IMAGINAȚIA!? De ce îi afundați în clișee, de ce mereu „nu e treaba lor”, de ce îi intoxicați cu părerea proprie? De ce la școală le vorbiți atât de abstract, distant și superior, construindu-le un singur scop absolut fără sens și atât, atât de fals – nota, faima și amorul propriu? DE CE?! Unde e naivitatea, unde e puritatea, unde e eleganța? Nu-i antrenați pentru război, pregătiți-i de viață și, indirect, de evoluție, de progres! Nu sunt clone, sunt, ca să spunem așa, „variante evoluate” ale predecesorilor!

Lumea e rea, extrem de rea! Feriți-i măcar de o parte a întunericului care o domină! Oricât de porc, manelist sau egoist ai fi, fie-ți milă de cei ce vin după tine! Nu se poate ca un copil de nouă-zece ani să asculte manele!!! Nu se poate, e inadmisibil. Spui probabil că nu înțelege versurile dar fii sigur că, din păcate, le recepționează mai bine decât tine, prizonierule în cotidian! Și nu e vorba de gusturi… gusturile se referă la diferite genuri concrete dar, „maneaua” nu e muzică. Punct – nu e, nici prin cea mai trunchiată definiție a muzicii. Nu-l lăsa să creada în bani și egoism! Nu-l lăsa, în perioada cea mai grea a evoluției sale, să creadă că e mai potrivit să-și ia zilele decât să înfrunte prima provocare a vieții! Și nu, nu îi interzice toate astea! Discută cu el, nu-l subestima, vorbește-i cu respect și învață-l respectul și onoarea, nu riposta împotriva sa!

Mda… nu știu, nu cred că mai are sens să continui în aceeași notă. Cu toate astea, sunt foarte indignat și insist să cred că tot ceea ce se întâmplă cu generațiile actuale este pe cât de grav, pe atât de remediabil… O continuare, în articolul urmator, poate cu mai puțină indignare.

În eterna plictiseala văratică din mintea mea s-a născut o noua idee – „Recomandări CALDE, de vacanță”. Practic, aceasta reprezintă o nouă serie de articole în care, de data aceasta, vom discuta despre cum să primim vara mai bine pentru a ne bucura la maxim de această perioadă care, pentru unii dintre noi, devine din ce în ce mai agasantă, odată cu gradele din termometru.

Primul punct de atins, inghetata! Da, da – chiar ea. Pufoasă, de ciocolată sau de fructe sau de ce nu, mentă, de casă sau de plastic (din comerț), cu sau fără calorii, fină și cel mai important, RECE și DULCE (mai multe detalii apetisante accesând link-ul de ceva mai înainte – un site cool la propriu pe care-l recomand fanteziștilor înghețatei)!

Pentru mine cel puțin, înghețată reprezintă unul dintre cele mai utile, variate și mega-profitabile lucruri inventate. Când vrei să scapi de căldură, această cremă cristalina este elementul cel mai util din punct de vedere psihologic oferindu-ți atât o senzație de răcoare cât și o plăcere a gustului. Este elementul care aduce o oarecare relaxare, alungând cantitatea reprezentativa de stres pe care atmosfera specifică verii o generează. Este practic esențială și astfel merită să știi mai multe despre ea…

Un deficit puternic: Înghețata nu este tocmai sănătoasă – foarte adevărat. Dar nu uita că poti opta pentru variantele așa-zise „de casă” ale înghețatei pe care le vei găsi în marele gelaterii din lume sau pe care le poți realiza inclusiv acasa, ce-i drept, cu o oarecare mai puțină savoare – acestea, dacă sunt „geniune”, te vor scuti de anumiți agenți grași hidrogenați dar, gandește-te simplu și întelege: mai multă finețe înseamna mai multă margarină. Înghețata din comerțul larg este deobicei produsă industrial si conține diferite elemente care nu o recomandă consumului prea intens (pentru cei cărora le pasă de sănătatea lor, evident) iar aici merita ca tu să stabilești proporțiile între sănătate și comfort. Le vei găsi cu siguranță fără să alegii drept soluție înghețata dietetică care, pentru mine, este doar un instrument de marketing.

Una dintr-o mie: Puține lucruri sunt atât de diversificate precum înghețata. Nu te feri să experimentezi mereu gusturi și arome noi. Din păcate, nu toate acestea sunt naturale, și de aceea multă lume adoptă variantele clasice de inghețată dar să știi, uneori merită într-adevăr să mergi mai departe de suprema (și cu siguranță retro-delicioasa) ciocolată.

O afacere adevărată: Atât pentru cumpărător cât mai ales pentru vânzător, înghețata este o afacere profitabilă. Reprezintă unul dintre cele mai ieftine capricii, valoarea sa în bani traducându-se într-o investiție profitabilă în propria persoană și în propriul randament – este și asta o viziune, unele capricii pot fi văzute drept investiții. Cât despre cei care dețin brevetele pentru modelele clasice și râvnite de înghețata și despre marii producători… banii sunt totodată și gheață și lichizi pentru ei.

Concluzia? Atunci când interiorul ți-o cere, nu refuza o înghețată și gândește-te la ce element important este. Viața fără înghețată? Michelangelo fără daltă și penson! Farmecul…

Una dintre veștile care circula pe la televizor și care mi-a atras atenția într-un mod nu tocmai pozitiv, este reprezentată de numărul persoanelor suferă afecțiuni grave sau chiar ajung în caz de deces din cauza expunerii la căldură combinată cu anumite afecțiuni, în special cardiace sau repsiratorii. Totodată, dacă ar fi să analizezi câteva statistici și cifre, ai putea afla că multe persoane ajung la complicații ale unor afecțiuni cardiovasculare (cele mai raspândite afecțiuni înregistrate în lume alături de diabet) despre care nu știau ca suferă de ele sau pe care nu le controlau cum s-ar fi cuvenit.

Prima măsură pe care un suferind de o boală de tip cardiac ar trebui sa o adopte este monitorizarea constantă a starii sale. La momentul actual vorbim despre o evoluție tehnologică aflată încă în floare, lucru care ne deschide noi oportunități inclusiv si mai ales in acest domeniu al îngrijirii sănătății. De aceea, e bine să știți că există aparate care măsoara tensiunea, așa-zise tensiometre digitale și portabile care va monitorizează constant și permanent starea și care vă pot oferi un semnal de alarmă în cazul în care aceasta s-ar inrăutăți. Astfel, conform recomandărilor doctorilor vei putea lua anumite măsuri din timp și vei ști ce acțiuni poți înteprinde în continuare pentru a nu deveni vulnerabil și pentru a ieși dintr-o situație de risc. Read the rest of this entry »

Hey! Aici Daniel, din nou, dupa mult-mult timp, pentru cât mai mult timp!

Probabil că unii dintre voi știți că “evodani.com” a fost suspendat in ultima lună dar, am bucuria să vă anunț că, după un mic efort l-am adus înapoi la viața-i online. Cu ocazia asta mi-am zis că ar trebui să vă fac un rezumat a celor multe luni de când un articol nu a mai apărut pe aici. Nu s-au întâmplat prea multe evenimente notabile sau care să vă poată interesa astfel încât am să vă spun doar că:

• Sunt liceean – Ieheii! Am trecut peste o mare parte din calvarul admiterei si mă îndrept cu pași rapizi (mult prea rapizi) spre începutul “anilor de liceu”
• Undeva, cândva, într-o zi semi-ploioasă de 2 Iunie, mi-am serbat cea de-a 15-a aniversare a existenței mele materialo-pământești.
• Dragoș (drakecell) – coautorul “evodani.com” și-a lansat un colțișor propriu și personal de web și, dacă v-au încântat articolele lui de-a lungul timpului, vă recomand cu mare drag și scriiturile sale recente.
• De vreo lună și puțin stau în permanență acasă – sunt în vacanță și, de curând, încep să mă bucur de o inspirație care ar putea deveni productivă.
• Zilele acestea se împlinesc doi ani de când zdrăngăn chitara intensiv, din ce în ce mai intensiv, acesta fiind unul dintre motivele pentru care blogul personal nu a mai fost actualizat atât de des.
• Am în stadiul de proiect două-trei idei ce vor îmbina pasiunile mele pentru online, chitară, fotografie și muzică despre care sper să vă pot spune mai multe cât mai curând.

Și cam aici se încheie super-succintul rezumat al lunilor de absență. Probabil că în curând lista va fi îmbogățită cu noi amintiri din trecut pentru a vă putea aduce la zi cu gândurile și ideile mele cu care obișnuiam să vă “atac” zilnic. Întrucât am un oarecare timp liber, estimez că de acum înainte voi arunca pe aici mai multe frânturi de texte și idei – articole de vacanță – astfel încât, până cine știe când, vă spun la re-citire!

Douăzeci de zile din an, treizeci de zile de când n-am mai scris un articol, sute de ore departe de calculator, o chitară nouă, zero vizitatori, ultima săptămână din semestrul şcolar, bradul se usucă. Cam aşa sună ziua de 20 ianuarie 2010. Da… mi-am propus să scriu cel puţin un articol pe lună. Inclusiv eu m-aş aştepta să fie consistent pe sistemul “unul şi bun” dar recunosc că incep să îmi pierd îndemanarea.

Caut permanent ceva ce m-ar putea apropia din nou de această pasiune a mea. Mă cuprinde un sentiment de autoconservare – nu pot lăsa totul să moară. Nu pot să vă jignesc articol-de-articol cu promisiuni şi vise. Să îmi recapăt capacităţile prin a vă prezenta ştiri şi a relua popularizarea blogului? Să îmi aleg un anumit domeniu pe care să mă concentrez şi să muncesc serios? S-o mai duc aşa până… până când? Să închid totul – deja devenise mult prea pustiu. Nu mai scriu coerent de jumătate de an, perioadă echivalentă cu jumătate de an de lipsă de libertate.

Mi-e frică de ziua de mâine. Voi fi capabil să vin cu o idee şi să salvez o muncă şi o pasiune atât de valoroasă? Mă va ajuta cineva sau ceva? M-am schimbat eu sau s-a schimbat contextul? Lipseşte entuziasmul sau interesul? Toate acestea sunt întrebări la care nu reuşesc să îmi răspund. Am ajuns să scriu articole într-un caiet. Mi-e frică de cititori – i-am pierdut deja pe toţi.

M-a lovit o inspiraţie telegrafică şi nu sunt capabil să dezvolt fraze. A fi sau a nu fi? După o cugetare scurtă, ceva îmi spune că va fi. Va fi de mâine ori de ora viitoare dar cu siguranţă nu voi mai lasă timpul să zboare. Chiar şi din raţiuni economice devine stupid să stau şi să nu scriu nimic. Voi lăsa articolul în aer în speranţa unei continuări… simt că va veni.

Dragă blog, în primul rând ţin să îţi mulţumesc pentru libertatea pe care mi-o oferi de un an în coace şi pentru că aniversarea ta se suprapune cu o zi atât de importantă, voi împărtăşi cititorilor tăi câteva cuvinte legate de eveniment.

Astăzi se aprind luminiţe de sărbătoare în căminul “Evo”. Cum probabil că majoritatatea dintre voi ştiţi, undeva într-o dimineaţă de 24 decembrie 2008 apărea primul articol pe “Blogul lui Dani’”, “Evodani’s Blog” – în prezent. De atunci, odată cu timpul, au trecut prin faţa dumneavoastră, a cititorilor, sute de gânduri, păreri şi percepţii pe care uneori simţeam că vi le prezint oarecum brutal, dar atât de liber. Dacă ar fi să fac un bilanţ a ceea ce a însemnat acest an de blogging, v-aş spune doar că a fost fantastic, a fost absolut, a fost LIBER. Nu ştiu dacă ar avea rost să vă port printre cifre şi rapoarte, printre statistici şi rezultate – tot ce îmi doresc este să mă întorc, prin intermediul acestor cuvinte, alături de voi, cei care aţi facut posibilă existenţa lui “Evodani”, voi cei care aţi fost, sunteţi sau veţi fi pe viitor, pentru că atâta timp cât eu voi fi, va exista un loc unde să ne putem întâlni în deplinul libertăţii şi să dezbatem subiecte diverse. Cert este că istoria “Evodani” nu se va termina prea curând; abia începe să prindă contur.

Pentru cei care s-au întrebat dacă am abandonat blog-ul, vă pot spune că am mai abordat tema aceasta de-alungul timpului. Văd în asta o maturizare şi un pas în faţă, nicidecum un regres. Cu prima ocazie îmi voi face din nou simţită prezenţa în acest mediu, odată cu noile mele idei şi planuri pentru anul viitor, despre care vă voi vorbi cât mai curând. Istoria mă împinge de la spate şi îmi motivează munca…

Iată-ne deci în ajun de Crăciun, la prima aniversare “Evodani”. Ţin să vă urez sărbători fericite şi toate cele bune. Vă învit să primiţi colinda mea şi vă aştept pentru continuare în zilele ce urmează – simt cum cuvintele nu îşi au rostul în aceste momente. Am fugit, mă aşteaptă bradul, cozonacii şi chitara. Crăciun fericit!

Daniel – Colaj colinde (5 minute de acorduri celebre de Crăciun şi improvizaţii)

Craciun fericit!

Cred că v-am mai vorbit despre pasiunea mea atât pentru chitară cât şi în general pentru instrumentele de coarde. Până nu demult mă aflam în postura unui simplu ascultător de muzică bună, un fan visător folk-rock. Pe atunci chitara stătea neatinsă într-un colţ; părea părăsită, tristă. Mai încercasem eu odată să o desluşesc dar mă descurajasem repede. De data asta eram hotărât însă. Mă apropii cu deplină admiraţie, păşesc încet visând la ce va urma, o iau în mână. Ciupesc pe rând, fiecare coardă şi mă joc cu tastele… sunt copleşit de faptul că degetele mele creează sunete.

M-am jucat aşa câteva ore, zile, săptămâni. Descoperisem numele corzilor şi ordinea lor dar imi era foarte greu să ţin acorduri. Profesor nu aveam, iar cărţile de chitară îmi vorbeau atât de rece. Am apelat evident, la internet unde am dat peste o serie de lecţii atât în română cât şi în engleză. Entuziasmat, m-am aruncat asupra lor în setea mea de a cunoaşte cât mai mult, cât mai repede. Le-am citit pe toate foarte atent, inima crescând în mine. Când să trec la practică, am descoperit o altă realitate: la început e cu adevărat greu, indiferent de urechea muzicală, lungimea degetelor ori modelul de chitară folosit. Nu m-am lăsat însă descurajat şi am trecut prin primii paşi, reuşind să prind noţiunile de ritm dar rămânând la problema principală: mâna stângă şi luarea acordurilor.

Cu toate acestea, decis să nu renunţ am încercat toate modalităţile de a schimba cât mai eficient acordurile şi mi-am întocmit propriile mele scheme cu degetele dispuse pe fiecare coardă. Cu baza pe care o aveam am căutat printr-o arhivă de tabulaturi cu muzică românească şi am început să mă chinui să le urmez. Evident, nu am putut nici din prima, nici din a doua şi parcă abia din a treia părea să sune a ceva. Au început să mă doară degetele şi dacă cu o oră înainte îmi ieşea bine, atunci nu mai reuşeam sa trec de primul acord. Eram obosit… mă chinuiam zilnic câte 2-3 ore. La un moment-dat, epuizând şi ultima picătură de ambiţie, am renunţat să mă mai chinui să învăţ.

Astfel, zilnic, timp de jumătate de an, nu am făcut decât să ma joc cu chitara, să mai repet câte puţin din ceea ce învăţasem dar asta pentru doar 5-10 minute pe zi. Am realizat după un timp că mă descurc din ce în ce mai bine şi am revenit la cursuri. De această dată nu mi-am petrecut nici 2 ore, nici o oră şi nici măcar jumatate de oră pe zi ci am exersat în reprize de câte 10 minute, cam de două sau trei ori pe zi. Am progresat relativ repede şi am trecut de la acordurile de pe primele 4 fret-uri la acorduri barre şi power chords, de la bătăi folk la ciupituri, avântându-mă tot mai mult în tainele chitării. De fiecare dată când aflam ceva nou, exersam până fixam şi reuşeam să fac acel ceva cât de bine, adăugând încă o noţiune la baza mea de cunoştiinţe. Acesta este secretul: o bază de cunoştiinţe bine-definită şi o muncă solidă depusă în spate, nu neapărat habotnică ci mai mult încărcată de multă-multă răbdare.  Nu săriţi direct la ceea ce vă place ci luaţi mai întâi ceea ce trebuie; satisfacţia va veni chiar dacă mai târziu şi nu pe măsura aşteptărilor voastre. Şi încă un sfat pentru cei pasionaţi de chitară, autodidact înseamnă întotdeauna lipsuri şi lacune; vă recomand să cereţi măcar din când în când sfatul unei persoane avizate şi să nu vă lăsaţi păcăliţi de how-to-urile de pe youtube. Căutaţi să descoperiţi singuri bătăile, notele, ciupiturile şi apoi consultaţi cărţi de cântece corecte; nu orice pagină de internet reprezintă varianta corectă.

Revenind la pasiunea în sine, chitara mi-a adus şi continuă să îmi aducă o serie întreagă de avantaje. Mă ajută să mă relaxez, mă face mai om, ma ajută să visez. Mi-am format un obicei din a exersa în fiecare dupamiază când mereu descopăr ceva nou. Mă bucur atunci de sentimente de deplină mulţumire şi satisfacţie de sine. E ceva greu de descris şi numai cei care au muncit mult pentru ceea ce le place vor putea înţelege. Poate dacă voi prinde şi ceva curaj, vă voi prezenta o serie de cover-uri însoţite de ce nu, şi de sfaturi oferite din experienţa proprie pentru cei care vor să înveţe şi ei la rândul lor. Nu vor nicidecum nişte lecţii, n-aş fi în stare de aşa ceva atâta timp cât încă nu stăpânesc foarte bine teoria muzicală, ci vor semăna mai degrabă cu nişte tips and tricks pentru depăşirea dificultăţilor de începător. Astfel, acest articol a avut rolul de a confirma revenirea mea definitivă în postura de autor pe acest blog şi de a sintetiza percepţia mea asuprea pasiunii pentru un instrument extraordinar. Am decis să îmi imbin toate pasiunile iar acum, după un timp, am găsit şi calea. Nu mai urmează decât să trec mai departe. Până la un articol viitor, vă las cu bine şi nu uitaţi că nu poţi fi om fără sentimente şi pasiuni.

Ei bine, după câteva zile de odihnă bine-meritate, a venit timpul să vă spun două-trei cuvinte despre ceea ce a însemnat Fotomaraton Iaşi 2009 la care am participat sâmbăta trecută. Voi începe prin a vă conduce puţin prin ceea ce înseamnă Fotomaraton Iaşi spunându-vă că acest concurs nu înseamnă numai un aparat bun şi talent ci necesită multe alte abilităţi. Astfel, acesta a avut în vedere, ca în fiecare an, realizarea a 12 fotografii pe 12 teme diferite într-un interval de 12 ore. Temele de anul acesta care au dat bătăi de cap fotografilor au fost reprezentate de nume precum “baia turcească”, “comerţ cu amănuntul” ori “fotograffitti”. Acestora li s-au alăturat “Iaşi, je t’aime”,” Şic”, “Obstacole”, “Vă pup”, “După 20 ani” şi alte câteva, fiecare oferind diferite căi de abordare, insistându-se pe originalitate şi mesajul pe care fiecare fotografie îl va transmite.

Trecând la partea subiectivă a analizei fotomaratonului de anul acesta, vă pot spune că m-am distrat pe cinste, am cunoscut mulţi oameni şi am învăţat foarte multe. Când spun “multe” mă refer la tehnici ce ţin atât de fotografie cât şi de comunicare, de organizare a timpului, de stimulare a imaginaţiei, mă refer la elemente de cultură materială şi spirituală. Am învăţat să privesc mai departe de aparenţe, am mai luat o lecţie de “frumos”, am învăţat graiul imaginilor şi asta în numai 12 ore, ore ce au trecut uneori atât de repede, alteori atât de încet, ore în care am parcurs poate chiar mai mult de 100 de kilometri şi am aflat câte o părticică din fiecare loc frumos al Iaşului. Anul acesta s-au înscris un număr record de aproximativ 550 de fotografi, fiecare venind cu viziunea lui. Astfel am avut ocazia să cunosc diferite idei, am avut ocazia să încerc să merg mai departe, să mă autodepăşesc, să gândesc limpede, evadând din cercul vicios al zilelor de astăzi.

Concursul a debutat la 8 dimineaţa, urmând să se încheie în jurul orelor 21. Temele ne-au fost oferite în grupe de câte 6, dimineaţă şi la prânz în momentul în care trebuia să trecem pe la punctul de control pentru a ne viza legitimaţiile. M-am bucurat din plin din fiecare oră ce însemna o fotografie. Bineînţeles că nu am reuşit să mă încadrez perfect în timp şi am ajuns să realizez până la trei fotografii în interval de o oră, o oră şi ceva. La înscriere am primit fiecare câte o şapcă albă pe care era trecut numele compeţiei acest lucru generând un fenomen de amploare: era o chestie să vezi prin Iaşi mişunând tineri misterioşi, cu capul în pământ sau în palme, metitând pe bănci, prin copaci, pe acoperişuri, prin parcuri, prin gări sau prin cartierele mai sărace ale oraşului, mereu cu aparatul pregătit, cu foia cu teme în mâna stângă şi telefonul în mâna dreapta sunându-şi prietenii fotografi care se aflau cine-ştie-unde în căutarea momentelor ideale de imortalizat pentru cine-ştie-ce temă a concursului. A fost frumos şi atunci când am fost loviţi de inspiraţie ori de noroc cum a fost frumos şi să pierdem timp cu orele căutând idei şi aşteptând să se petreacă “ceva” inedit.

Am predat fotografiile, seara la ora 21 fix, respectând exact termenul. Am fost printre ultimii, majoritatea concurenţilor câştigând un avans considerabil în prima parte a concursului. Am încercat să fiu unic şi am încălcat majoritatea principiilor pe care mai toţi concurenţii le considerau esenţiale. Când m-am întâlnit cu ceilalţi participanţi am aflat că nu am fost chiar cel mai bun şi nici cel mai original, mereu găsind idei mai bune ori fotografii realizate mai bine din punct de vedere tehnic decât ale mele; şi cu toate astea am fost foarte mulţumit. Am participat cu eternul meu PowerShot A430 de 4 mpx de la Canon, efectuând un număr total de 155 de fotografii (din care am selectat 12) şi epuizând trei sau patru seturi de acumulatori. Am folosit un trepied portabil la majoritatea fotografiilor şi am preferat să fotografiez fără blitz. Nu pot împărtăşi cu voi fotografiile selectate întrucât termenii competiţiei interzic publicarea materialului realizat până la data anunţării câştigătorilor. Fotografii de la eveniment nu am reuşit să adun prea multe iar în momentul de faţă nu am reuşit nici să le încarc pe cele pe care le am; voi reveni. Cei interesaţi pot găsi fotografii pe contul de flickr al Fotomaraton.

Concursul, aflându-se la a cincea ediţie, a fost organizat de Centrul Cultural francez Iaşi, mai multe detalii fiind disponibile atât pe site-ul oficial Fotomaraton cât şi pe contul de twitter @fotomaraton.

Să o luăm cu începutul. Ultimul articol a fost scris undeva pe la mijlocul lui august iar acum ne aflăm în prag de octombrie, mai clar, 30 septembrie. Nu ştiu… probabil acest articol îl voi scrie poate doar pentru mine atâta timp cât nimeni nu a mai dat pe aici în ultima vreme, întocmai cum mă aşteptam şi era de aşteptat.

De ce nu am scris de o lună jumătate? În primul rând pentru că am fost plecat trei săptămâni departe de tot ce înseamnă IT, internet ori tehnologie, trei săptămâni în care am realizat de fapt ce şi unde greşeam. Am realizat că viaţa într-un mediu virtual, lăsând la o parte ceea ce înseamnă realitate, m-a schimbat radical. Bineînţeles, schimbarea s-a produs atât în bine cât şi în rău, cea din urma îngrijorându-mă ceva mai mult. Iată că ajunsesem să renunţ la atât de multe hobby-uri care înainte îmi făceau plăcere. Am uitat să mă plimb, să citesc, să vorbesc cu cei dragi şi am renunţat la lucrul care înainte imi făcea atât de multă plăcere, chitara. Punând în balanţă toate acestea, mi-am spus că o pauză nu îmi va strica absolut deloc, aşa cum şapte luni de blogging m-am distrat scriind, comunicând şi fiind mereu ONLINE.

Iată însă că o pasiune, dacă este adevărată, nu poate fi niciodată lăsată la o parte pentru prea mult timp. Ceva m-a atras înapoi dintotdeauna deşi până acum am încercat să ignor acest sentiment. Zilele au trecut mai greu fără un loc în care să îmi expun viziunea, opinia şi în care să evadez spre libertatea şi căldura pe care blog-ul mi-o oferea. Cu toate acestea, în tot acest timp în care abia dacă am navigat pe internet, am învăţat că ce e mult strică şi niciodată nu trebuie să renunţi la ceva drag în schimbul a altceva. Răspunsul teoretic care urmează ar fi să le combini. Aici lucrurile se complică niţel, pentru ca nu orice poate fi îmbinat.

Ce voi face mai departe? Cu siguranţă nu voi continua să fac ce am făcut până acum. Ori voi renunţa complet la orice activitate şi ma voi restructura, reconstrui pe mine însumi ori voi continua să fac ceea ce îmi place în paralel dar de această dată, încercând să nu mă implic în aceeaşi măsură; cu alte cuvinte, voi evita extremele. Dacă va fi să continui să scriu, altenartiva la care mă gândesc cu cea mai mare seriozitate, o voi face din respect pentru mine însumi, pentru efortul pe care l-am depus şi pentru voi, cei câţiva care m-aţi aşteptat până acum. Cert este că în curând vor mai urma câteva articole care să sintetizeze această perioadă, cu bune şi rele, până când lucrurile se vor lămuri. Atunci voi veni cu o decizie clară. Până la următoarea revedere, vă las cu bine.

ARTICOL SCRIS DE EVERZOR IN LIPSA MEA :)

În primul rând îmi cer scuze că mi-am permis o vacanţă ne-web.doi.zero. Am simţit nevoia să las la o parte tehnologia din apartamentul ce mă găzduieşte în fiecare zi şi să profit de ocazia oferită de diriginta clasei noastre. Aşadar, timp de mai bine de două săptămâni am uitat de tot ce înseamnă internet şi online şi să îmi acord ceva timp mie.

Am fost la Sinaia unde ţin să spun că este superb, un loc potrivit pentru mine… îmi imaginez cum este iarna acolo. Mulţumită colegilor n-am reuşit să mă relaxez exact cum mi-am propus, dar tot a fost bine. Din 200 de lei am rămas cu aproape nimic, dar nu cred că a fost vreun om care să plece în vacanţă şi să se întoarcă cu toţi banii.

Nu voi lungi prea mult postul acesta, am vrut doar să ştiţi că nu m-am retras silenţios (cum probabil unii şi-au închipuit). În mod normal ar fi trebuit să vă las un articol de avertisment, dar totul a fost pe nepregătite şi n-am avut suficient timp să scriu în seara de 14 a lunii trecute.

Odată cu întoarcerea am participat (după două zile, mai exact) la prima ediţie TweetMeet Iaşi. A fost plăcută, deşi m-aş fi aşteptat să pot socializa mai mult. Dar a fost un experiment, să-i spunem aşa, iar data viitoare va fi cum trebuie. Puteţi găsi feedback la Everzor, Marius Sescu şi Dany. Nu voi lungi prea mult articolul, voi reveni zilele care urmează. Sper să-mi intru în ritm repede.