Evodani's Blog

Douăzeci de zile din an, treizeci de zile de când n-am mai scris un articol, sute de ore departe de calculator, o chitară nouă, zero vizitatori, ultima săptămână din semestrul şcolar, bradul se usucă. Cam aşa sună ziua de 20 ianuarie 2010. Da… mi-am propus să scriu cel puţin un articol pe lună. Inclusiv eu m-aş aştepta să fie consistent pe sistemul “unul şi bun” dar recunosc că incep să îmi pierd îndemanarea.

Caut permanent ceva ce m-ar putea apropia din nou de această pasiune a mea. Mă cuprinde un sentiment de autoconservare – nu pot lăsa totul să moară. Nu pot să vă jignesc articol-de-articol cu promisiuni şi vise. Să îmi recapăt capacităţile prin a vă prezenta ştiri şi a relua popularizarea blogului? Să îmi aleg un anumit domeniu pe care să mă concentrez şi să muncesc serios? S-o mai duc aşa până… până când? Să închid totul – deja devenise mult prea pustiu. Nu mai scriu coerent de jumătate de an, perioadă echivalentă cu jumătate de an de lipsă de libertate.

Mi-e frică de ziua de mâine. Voi fi capabil să vin cu o idee şi să salvez o muncă şi o pasiune atât de valoroasă? Mă va ajuta cineva sau ceva? M-am schimbat eu sau s-a schimbat contextul? Lipseşte entuziasmul sau interesul? Toate acestea sunt întrebări la care nu reuşesc să îmi răspund. Am ajuns să scriu articole într-un caiet. Mi-e frică de cititori – i-am pierdut deja pe toţi.

M-a lovit o inspiraţie telegrafică şi nu sunt capabil să dezvolt fraze. A fi sau a nu fi? După o cugetare scurtă, ceva îmi spune că va fi. Va fi de mâine ori de ora viitoare dar cu siguranţă nu voi mai lasă timpul să zboare. Chiar şi din raţiuni economice devine stupid să stau şi să nu scriu nimic. Voi lăsa articolul în aer în speranţa unei continuări… simt că va veni.

Dragă blog, în primul rând ţin să îţi mulţumesc pentru libertatea pe care mi-o oferi de un an în coace şi pentru că aniversarea ta se suprapune cu o zi atât de importantă, voi împărtăşi cititorilor tăi câteva cuvinte legate de eveniment.

Astăzi se aprind luminiţe de sărbătoare în căminul “Evo”. Cum probabil că majoritatatea dintre voi ştiţi, undeva într-o dimineaţă de 24 decembrie 2008 apărea primul articol pe “Blogul lui Dani’”, “Evodani’s Blog” – în prezent. De atunci, odată cu timpul, au trecut prin faţa dumneavoastră, a cititorilor, sute de gânduri, păreri şi percepţii pe care uneori simţeam că vi le prezint oarecum brutal, dar atât de liber. Dacă ar fi să fac un bilanţ a ceea ce a însemnat acest an de blogging, v-aş spune doar că a fost fantastic, a fost absolut, a fost LIBER. Nu ştiu dacă ar avea rost să vă port printre cifre şi rapoarte, printre statistici şi rezultate – tot ce îmi doresc este să mă întorc, prin intermediul acestor cuvinte, alături de voi, cei care aţi facut posibilă existenţa lui “Evodani”, voi cei care aţi fost, sunteţi sau veţi fi pe viitor, pentru că atâta timp cât eu voi fi, va exista un loc unde să ne putem întâlni în deplinul libertăţii şi să dezbatem subiecte diverse. Cert este că istoria “Evodani” nu se va termina prea curând; abia începe să prindă contur.

Pentru cei care s-au întrebat dacă am abandonat blog-ul, vă pot spune că am mai abordat tema aceasta de-alungul timpului. Văd în asta o maturizare şi un pas în faţă, nicidecum un regres. Cu prima ocazie îmi voi face din nou simţită prezenţa în acest mediu, odată cu noile mele idei şi planuri pentru anul viitor, despre care vă voi vorbi cât mai curând. Istoria mă împinge de la spate şi îmi motivează munca…

Iată-ne deci în ajun de Crăciun, la prima aniversare “Evodani”. Ţin să vă urez sărbători fericite şi toate cele bune. Vă învit să primiţi colinda mea şi vă aştept pentru continuare în zilele ce urmează – simt cum cuvintele nu îşi au rostul în aceste momente. Am fugit, mă aşteaptă bradul, cozonacii şi chitara. Crăciun fericit!

Daniel – Colaj colinde (5 minute de acorduri celebre de Crăciun şi improvizaţii)

Craciun fericit!

Cred că v-am mai vorbit despre pasiunea mea atât pentru chitară cât şi în general pentru instrumentele de coarde. Până nu demult mă aflam în postura unui simplu ascultător de muzică bună, un fan visător folk-rock. Pe atunci chitara stătea neatinsă într-un colţ; părea părăsită, tristă. Mai încercasem eu odată să o desluşesc dar mă descurajasem repede. De data asta eram hotărât însă. Mă apropii cu deplină admiraţie, păşesc încet visând la ce va urma, o iau în mână. Ciupesc pe rând, fiecare coardă şi mă joc cu tastele… sunt copleşit de faptul că degetele mele creează sunete.

M-am jucat aşa câteva ore, zile, săptămâni. Descoperisem numele corzilor şi ordinea lor dar imi era foarte greu să ţin acorduri. Profesor nu aveam, iar cărţile de chitară îmi vorbeau atât de rece. Am apelat evident, la internet unde am dat peste o serie de lecţii atât în română cât şi în engleză. Entuziasmat, m-am aruncat asupra lor în setea mea de a cunoaşte cât mai mult, cât mai repede. Le-am citit pe toate foarte atent, inima crescând în mine. Când să trec la practică, am descoperit o altă realitate: la început e cu adevărat greu, indiferent de urechea muzicală, lungimea degetelor ori modelul de chitară folosit. Nu m-am lăsat însă descurajat şi am trecut prin primii paşi, reuşind să prind noţiunile de ritm dar rămânând la problema principală: mâna stângă şi luarea acordurilor.

Cu toate acestea, decis să nu renunţ am încercat toate modalităţile de a schimba cât mai eficient acordurile şi mi-am întocmit propriile mele scheme cu degetele dispuse pe fiecare coardă. Cu baza pe care o aveam am căutat printr-o arhivă de tabulaturi cu muzică românească şi am început să mă chinui să le urmez. Evident, nu am putut nici din prima, nici din a doua şi parcă abia din a treia părea să sune a ceva. Au început să mă doară degetele şi dacă cu o oră înainte îmi ieşea bine, atunci nu mai reuşeam sa trec de primul acord. Eram obosit… mă chinuiam zilnic câte 2-3 ore. La un moment-dat, epuizând şi ultima picătură de ambiţie, am renunţat să mă mai chinui să învăţ.

Astfel, zilnic, timp de jumătate de an, nu am făcut decât să ma joc cu chitara, să mai repet câte puţin din ceea ce învăţasem dar asta pentru doar 5-10 minute pe zi. Am realizat după un timp că mă descurc din ce în ce mai bine şi am revenit la cursuri. De această dată nu mi-am petrecut nici 2 ore, nici o oră şi nici măcar jumatate de oră pe zi ci am exersat în reprize de câte 10 minute, cam de două sau trei ori pe zi. Am progresat relativ repede şi am trecut de la acordurile de pe primele 4 fret-uri la acorduri barre şi power chords, de la bătăi folk la ciupituri, avântându-mă tot mai mult în tainele chitării. De fiecare dată când aflam ceva nou, exersam până fixam şi reuşeam să fac acel ceva cât de bine, adăugând încă o noţiune la baza mea de cunoştiinţe. Acesta este secretul: o bază de cunoştiinţe bine-definită şi o muncă solidă depusă în spate, nu neapărat habotnică ci mai mult încărcată de multă-multă răbdare.  Nu săriţi direct la ceea ce vă place ci luaţi mai întâi ceea ce trebuie; satisfacţia va veni chiar dacă mai târziu şi nu pe măsura aşteptărilor voastre. Şi încă un sfat pentru cei pasionaţi de chitară, autodidact înseamnă întotdeauna lipsuri şi lacune; vă recomand să cereţi măcar din când în când sfatul unei persoane avizate şi să nu vă lăsaţi păcăliţi de how-to-urile de pe youtube. Căutaţi să descoperiţi singuri bătăile, notele, ciupiturile şi apoi consultaţi cărţi de cântece corecte; nu orice pagină de internet reprezintă varianta corectă.

Revenind la pasiunea în sine, chitara mi-a adus şi continuă să îmi aducă o serie întreagă de avantaje. Mă ajută să mă relaxez, mă face mai om, ma ajută să visez. Mi-am format un obicei din a exersa în fiecare dupamiază când mereu descopăr ceva nou. Mă bucur atunci de sentimente de deplină mulţumire şi satisfacţie de sine. E ceva greu de descris şi numai cei care au muncit mult pentru ceea ce le place vor putea înţelege. Poate dacă voi prinde şi ceva curaj, vă voi prezenta o serie de cover-uri însoţite de ce nu, şi de sfaturi oferite din experienţa proprie pentru cei care vor să înveţe şi ei la rândul lor. Nu vor nicidecum nişte lecţii, n-aş fi în stare de aşa ceva atâta timp cât încă nu stăpânesc foarte bine teoria muzicală, ci vor semăna mai degrabă cu nişte tips and tricks pentru depăşirea dificultăţilor de începător. Astfel, acest articol a avut rolul de a confirma revenirea mea definitivă în postura de autor pe acest blog şi de a sintetiza percepţia mea asuprea pasiunii pentru un instrument extraordinar. Am decis să îmi imbin toate pasiunile iar acum, după un timp, am găsit şi calea. Nu mai urmează decât să trec mai departe. Până la un articol viitor, vă las cu bine şi nu uitaţi că nu poţi fi om fără sentimente şi pasiuni.

Ei bine, după câteva zile de odihnă bine-meritate, a venit timpul să vă spun două-trei cuvinte despre ceea ce a însemnat Fotomaraton Iaşi 2009 la care am participat sâmbăta trecută. Voi începe prin a vă conduce puţin prin ceea ce înseamnă Fotomaraton Iaşi spunându-vă că acest concurs nu înseamnă numai un aparat bun şi talent ci necesită multe alte abilităţi. Astfel, acesta a avut în vedere, ca în fiecare an, realizarea a 12 fotografii pe 12 teme diferite într-un interval de 12 ore. Temele de anul acesta care au dat bătăi de cap fotografilor au fost reprezentate de nume precum “baia turcească”, “comerţ cu amănuntul” ori “fotograffitti”. Acestora li s-au alăturat “Iaşi, je t’aime”,” Şic”, “Obstacole”, “Vă pup”, “După 20 ani” şi alte câteva, fiecare oferind diferite căi de abordare, insistându-se pe originalitate şi mesajul pe care fiecare fotografie îl va transmite.

Trecând la partea subiectivă a analizei fotomaratonului de anul acesta, vă pot spune că m-am distrat pe cinste, am cunoscut mulţi oameni şi am învăţat foarte multe. Când spun “multe” mă refer la tehnici ce ţin atât de fotografie cât şi de comunicare, de organizare a timpului, de stimulare a imaginaţiei, mă refer la elemente de cultură materială şi spirituală. Am învăţat să privesc mai departe de aparenţe, am mai luat o lecţie de “frumos”, am învăţat graiul imaginilor şi asta în numai 12 ore, ore ce au trecut uneori atât de repede, alteori atât de încet, ore în care am parcurs poate chiar mai mult de 100 de kilometri şi am aflat câte o părticică din fiecare loc frumos al Iaşului. Anul acesta s-au înscris un număr record de aproximativ 550 de fotografi, fiecare venind cu viziunea lui. Astfel am avut ocazia să cunosc diferite idei, am avut ocazia să încerc să merg mai departe, să mă autodepăşesc, să gândesc limpede, evadând din cercul vicios al zilelor de astăzi.

Concursul a debutat la 8 dimineaţa, urmând să se încheie în jurul orelor 21. Temele ne-au fost oferite în grupe de câte 6, dimineaţă şi la prânz în momentul în care trebuia să trecem pe la punctul de control pentru a ne viza legitimaţiile. M-am bucurat din plin din fiecare oră ce însemna o fotografie. Bineînţeles că nu am reuşit să mă încadrez perfect în timp şi am ajuns să realizez până la trei fotografii în interval de o oră, o oră şi ceva. La înscriere am primit fiecare câte o şapcă albă pe care era trecut numele compeţiei acest lucru generând un fenomen de amploare: era o chestie să vezi prin Iaşi mişunând tineri misterioşi, cu capul în pământ sau în palme, metitând pe bănci, prin copaci, pe acoperişuri, prin parcuri, prin gări sau prin cartierele mai sărace ale oraşului, mereu cu aparatul pregătit, cu foia cu teme în mâna stângă şi telefonul în mâna dreapta sunându-şi prietenii fotografi care se aflau cine-ştie-unde în căutarea momentelor ideale de imortalizat pentru cine-ştie-ce temă a concursului. A fost frumos şi atunci când am fost loviţi de inspiraţie ori de noroc cum a fost frumos şi să pierdem timp cu orele căutând idei şi aşteptând să se petreacă “ceva” inedit.

Am predat fotografiile, seara la ora 21 fix, respectând exact termenul. Am fost printre ultimii, majoritatea concurenţilor câştigând un avans considerabil în prima parte a concursului. Am încercat să fiu unic şi am încălcat majoritatea principiilor pe care mai toţi concurenţii le considerau esenţiale. Când m-am întâlnit cu ceilalţi participanţi am aflat că nu am fost chiar cel mai bun şi nici cel mai original, mereu găsind idei mai bune ori fotografii realizate mai bine din punct de vedere tehnic decât ale mele; şi cu toate astea am fost foarte mulţumit. Am participat cu eternul meu PowerShot A430 de 4 mpx de la Canon, efectuând un număr total de 155 de fotografii (din care am selectat 12) şi epuizând trei sau patru seturi de acumulatori. Am folosit un trepied portabil la majoritatea fotografiilor şi am preferat să fotografiez fără blitz. Nu pot împărtăşi cu voi fotografiile selectate întrucât termenii competiţiei interzic publicarea materialului realizat până la data anunţării câştigătorilor. Fotografii de la eveniment nu am reuşit să adun prea multe iar în momentul de faţă nu am reuşit nici să le încarc pe cele pe care le am; voi reveni. Cei interesaţi pot găsi fotografii pe contul de flickr al Fotomaraton.

Concursul, aflându-se la a cincea ediţie, a fost organizat de Centrul Cultural francez Iaşi, mai multe detalii fiind disponibile atât pe site-ul oficial Fotomaraton cât şi pe contul de twitter @fotomaraton.

Să o luăm cu începutul. Ultimul articol a fost scris undeva pe la mijlocul lui august iar acum ne aflăm în prag de octombrie, mai clar, 30 septembrie. Nu ştiu… probabil acest articol îl voi scrie poate doar pentru mine atâta timp cât nimeni nu a mai dat pe aici în ultima vreme, întocmai cum mă aşteptam şi era de aşteptat.

De ce nu am scris de o lună jumătate? În primul rând pentru că am fost plecat trei săptămâni departe de tot ce înseamnă IT, internet ori tehnologie, trei săptămâni în care am realizat de fapt ce şi unde greşeam. Am realizat că viaţa într-un mediu virtual, lăsând la o parte ceea ce înseamnă realitate, m-a schimbat radical. Bineînţeles, schimbarea s-a produs atât în bine cât şi în rău, cea din urma îngrijorându-mă ceva mai mult. Iată că ajunsesem să renunţ la atât de multe hobby-uri care înainte îmi făceau plăcere. Am uitat să mă plimb, să citesc, să vorbesc cu cei dragi şi am renunţat la lucrul care înainte imi făcea atât de multă plăcere, chitara. Punând în balanţă toate acestea, mi-am spus că o pauză nu îmi va strica absolut deloc, aşa cum şapte luni de blogging m-am distrat scriind, comunicând şi fiind mereu ONLINE.

Iată însă că o pasiune, dacă este adevărată, nu poate fi niciodată lăsată la o parte pentru prea mult timp. Ceva m-a atras înapoi dintotdeauna deşi până acum am încercat să ignor acest sentiment. Zilele au trecut mai greu fără un loc în care să îmi expun viziunea, opinia şi în care să evadez spre libertatea şi căldura pe care blog-ul mi-o oferea. Cu toate acestea, în tot acest timp în care abia dacă am navigat pe internet, am învăţat că ce e mult strică şi niciodată nu trebuie să renunţi la ceva drag în schimbul a altceva. Răspunsul teoretic care urmează ar fi să le combini. Aici lucrurile se complică niţel, pentru ca nu orice poate fi îmbinat.

Ce voi face mai departe? Cu siguranţă nu voi continua să fac ce am făcut până acum. Ori voi renunţa complet la orice activitate şi ma voi restructura, reconstrui pe mine însumi ori voi continua să fac ceea ce îmi place în paralel dar de această dată, încercând să nu mă implic în aceeaşi măsură; cu alte cuvinte, voi evita extremele. Dacă va fi să continui să scriu, altenartiva la care mă gândesc cu cea mai mare seriozitate, o voi face din respect pentru mine însumi, pentru efortul pe care l-am depus şi pentru voi, cei câţiva care m-aţi aşteptat până acum. Cert este că în curând vor mai urma câteva articole care să sintetizeze această perioadă, cu bune şi rele, până când lucrurile se vor lămuri. Atunci voi veni cu o decizie clară. Până la următoarea revedere, vă las cu bine.

Ştiţi, nu ţin minte să vă fi vorbit vreodată despre galben. Nu ştiu dacă pentru voi galben înseamnă ceva mai mult decât culoarea muştarului, a lămâii sau a creioanelor în ceară, mai mult decât #FFFF00, (255, 255, 0) ori mai mult decât o nuanţă care are o lungime de undă între 565 şi 590 de nanometri. În schimb, Galben înseamnă forţă, înseamnă evoluţie, galben e absolutul şi mai mult de atât, galbenă e flacăra Soarelui, galben e polenul florilor; galben reprezintă supremaţia şi speranţa, galben e aurul, galbene erau coroanele căpeteniilor ce au împins omenirea spre evoluţie, galbenă e aura Domnului, galben e nisipul ce se scurge. Galben e esenţa, e culoarea din mijlocul celor primare, e culoarea ce conturează flacăra, galben e zidul dintre bine şi rău.

Galbenă e raza de lumină de după furtună, galben reprezintă laolaltă pământul roditor dar şi cel uscat, galbenă e toamna şi frunzele ei moarte, galbenă e firimitura de pâine de care se bucură un biet orfan. Galben e peste tot, galben e în noi; iată aşadar un rezumat al percepţiei mele asupra acestei culori. Cu siguranţă că ar mai fi atât de multe de spus dar eu nu am reuşit să ajung mai departe de atât. De aici în continuare rămâne la latitudinea ta să decizi ce e galben pentru tine… Pentru mine galben rămâne caimacul laptelui fierbinte pe care il savuram când eram mic, galben rămâne soarele răsărind din mare şi stelele strălucind în miez de noapte.

Când Dheo m-a invitat să scriu pe această temă, eram dezorientat în schimb acum mă simt oarecum desăvârşit şi mulţumit. Astăzi, blogosfera e în culori datorita proiectului “Curcubeul”. În cadrul acestuia au mai scris copilANDRA – roşu, Brylu - oranj şi vor mai scrie, la intervale de 15 minute, Dheo – verde, Dany – albastru, Andy Mihail – indigo şi Florin Puşcaş – violet. “Curcubeul” se vrea o leapşă mai interactivă, un mic experimenent blogosferic. Vă invit să citiţi şi articolele celorlalţi şase participanţi şi aşteptăm opiniile voastre.

Dintotdeauna turismul în România a mers prost. Chiar dacă peste noapte au apărut pensiuni peste pensiuni, chiar dacă de 10 ani în coace ne promovăm pe spinarea celor mai mari valori din România care îmbătrânesc şi se pare că nimeni nu le va mai lua locul prea curând, chiar dacă ne numim mai nou “The land of choice” şi Udrea umblă peste tot în lume (în interes personal) şi încearcă să mai trimită un client-doi în România, chiar dacă pe CNN rulează spot-uri publicitare care ne promovează pe bani mulţi, din păcate noi nu avem o percepţie clara despre ce înseamnă turism şi cum l-am putea practica într-o ţară ca România.

Majoritatea europenilor nu sunt ca noi; nu vin în concediu să mănânce, să bea, să doarmă şi să se prăjesacă la radiaţii UV. Ei vor veni în România pentru a se bucura de frumuseţea naturii, de istoria atât de bogată a acestei ţări, vor veni să admire păsările şi mistreţii din Deltă şi vor fi interesaţi de viaţa în satele de meşteşugari din Harghita sau din Apuseni. Veţi spune că nu vor veni oricum, pentru că în România nu există infrastuctură dar, totuşi, cu un mic efort din partea statului s-ar putea găsi soluţii  dacă cei de acolo s-ar gândi la profitul pe planuri multiple, pe care această acţiune ar oferi-o.

Bulgarii au înţeles deja fenomenul din Europa. Toţi spun că litoralul la ei este mult mai ieftin şi mai evoluat ca cel românesc. Este normal… Nu din vânzare de mâncare şi închiriere de camere se va îmbogăţi România, ci maxim agenţii hotelieri care vor creşte în continuare preţurile. Ce aţi spune dacă am pune pe picioare principalele muzee din ţară, dacă am elimina toate bărcile cu motor şi vilele din Deltă, dacă ne-am vinde la nivel mondial produsele de artizanat ale ţăranilor noştri, dacă am face un drum accesibil până la Sarmisegetuza şi dacă am promova multe alte locuri superbe din ţară… cu o strategie şi cu cheltuieli rezonabile, am putea vinde toate aceste frumuseţi pe bani mulţi, foarte mulţi. Un exemplu care se apropie de această idee este, sau mai bine spus a fost (până a fost concesionat), Castelul Bran şi iluzia cu Dracula. Aici au venit ani la rândul mii de străini curioşi dorind să afle povestea castelului. Din păcate se împiedicau de ghizi fâstâciţi şi prost-plătiţi ori de români grăbiţi şi zgomotoşi. Totuşi, nivelul serviciilor era rezonabil iar preţul, destul de mare, aducea cu siguranţă un profit bunicel Mnisterului Culturii.

În concluzie, turism nu înseamnă vânzare de mâncare decât de ce nu, din bucătăria tradiţională românească, cum nu înseamnă nici vânzare de cazare decât poate la cabanele superbe din vârful munţilor de care străinii nu vor afla niciodată în ritmul ăsta. Din acest motiv cineva decide să călătoarească în lume… doreşte să afle lucruri noi, să exploreze şi evident, să se bucure de un mediu primitor. Încercăm să copiem modelul grecilor dar uităm că ei se bazează pe o cultură de mii de ani foarte apreciată… încercăm să copiem modelul Itaiei dar nu realizăm că o noapte de cazare costă acolo la jumătate faţă de vizitarea turnului din Pisa. Nu am pretenţia că aceasta ar fi soluţia; există multe piedici în calea aplicării cu adevărat a acesteia. În spot-urile publicitare cu The land of choice se încearcă deja acelaşi lucru, dar pe plan intern nimic nu se schimbă. De asta avem nevoie de o altă perspectivă de valorificare a frumuseţilor din România, una care să ne reprezinte şi să ne ajute să ne facem în sfârşit un nume şi să determinăm popoarele europene să treacă peste “zigano romeno”, “infractore” sau “hoţ român”.

Ei bine, nu mai e nicio noutate în faptul că sistemele de valori s-au schimbat odată cu o generaţie întreagă. Ne-am obişnuit deja cu ideea conform căreia maşina pe care o conduci, felul în care te îmbraci, locurile şi anturajele cu care cochetezi reprezintă elementele cele mai importante în stabilirea de către majoritatea celor din jur, a statutului tău social. La fel de bine ştiut este că majoritatea tinerilor, văzându-se liberi şi pe picioarele lor, tind spre un caracter mai teribilist în primii câţiva ani de experienţă de viaţă pe cont propriu.

Aceste două elemente ne aduc în realul zileleor noastre, în care eşti cool dacă ajungi să conduci un motor de sute de cai putere sau o maşină luxoasă şi extravagantă. Şi pentru că “a fi cool” este un reper foarte important în zilele noastre, din păcate nimic nu îi opreşte să îşi pună în pericol propria viaţă pe cei care încearcă să demonstreze cine nu sunt de fapt.  Astfel ajungem la buletinele de ştiri de la ora cinci, unde suntem informaţi cum o maşină plină cu tineri tocmai ieşiti de pe băncile şcolii, a fost implicată într-un accident extrem de grav datorat vitezei excesive, consumului de alcool sau neatenţiei la volan. Astfel ajungem la familii îndurerate lăsate în urmă, astfel ajungem la denigrarea valorilor adevărate şi la promovarea celor negative.

Am putea spune că acest fenomen nu ţine neapărat de modernul în care trăim, ci l-am putea corela cu trufia românului cunoscută dintotdeauna, adaptată recent la snobism şi inconştienţă. Cu siguranţă nu este singura cauză a accidentelor în care sunt implicaţi tineri, dar este una dintre cele mai tragice şi care ar putea fi evitată cel mai uşor în urma unui dialog al fiecărei persoane cu sufletul, raţiunea şi conştiinţa sa: “Oare valorează acel sentiment de glorie în faţa celorlalţi mai mult decăt viaţa şi familia mea?” Din păcate nimic nu se va schimba prea curând şi ne trebuie ceva mult mai mult decât campanii seci de educare a populaţiei care rulează în mass-media. Până atunci rămânem cu cifrele, bilanţurile tragice şi cu o societate tânără fără un sistem de valori, de altfel la fel de dezorientată ca întregul sistem.

Lăsând la o parte toate ideologiile legate de criza economică, probabil cel mai dezbătut subiect în ultima jumătate de an, mi-am zis să incep discuţia de la un exemplu concret. Vânzările distribuitorului Rolex în România se bucură de o creştere de 20% conform rezultatelor din primul trimestru al anului curent şi asta în timp ce, la nivel mondial, cifra de afaceri a companiei a scăzut cu aproximativ 40 de procente.  În Elveţia, cunoscută drept raiul ceasurilor de lux, exporturile de ceasuri scumpe au scăzut cu 40 %, lăsând loc pe piaţă modelelor mai ieftine care se află într-o continuă creştere a vânzărilor. Inclusiv în SUA, ţara magnaţilor latifundiari, a snobismului, ţara care dictează cursul lumii moderne, vânzările de ceasuri de lux s-au înjumătăţit. Şi totuşi, în România acest domeniu pare să supravieţuiască şi chiar să prospere în comparaţie cu alte ţări; să prospere nesănătos şi cel puţin ciudat, dar evident. Dacă în Europa, piaţa de lux simte pierderi de 15%, în România, acestea se ridică la doar 5 procente.

Încălzite de acest succes, de snobismul mereu în floare din România şi de preţurile la imobiliare aflate în cădere, firme precum Hermes, Armani, Montblanc sau Rolex îşi caută spaţii pentru noi magazine pe bulevardul Calea Victoriei din capitală. Astfel, galeria hotelului Continental urmează să găzduiască al doilea magazin Rolex din România alături de reprezentanţa Montblanc. Undeva în apropiere de hotel Continental se pare că va fi mutat şi magazinul LVHM (deţinătorii “Louis Vuitton”) într-un spaţiu mai mare şi propice datorită faptului că vânzătile LVHM în România s-au ridicat de-asupra aşteptărilor. Cine mai urmează? Armani se vrea prezent pe Calea Victoriei undeva din 2010 iar un an mai târziu sunt aşteptaţi tot acolo şi cei de la Hermes. Informaţii transmise de firma de consultanţă CPP Management Consultans la LUXURYDAYS 2009 cât şi în presa economică în urma unui studiu pe care l-au realizat.

Şi totuşi revin asupra ideii: nu vi se pare paradoxal? Şomajul e în creştere, referitor la perioada ce urmează se fac predicţii tot mai sumbre, guvernul nu acţionează în niciun fel şi încă ne permitem să fim aceeaşi români mândri, snobi şi falşi.  Toate astea se întâmplă într-o ţară în care 10 milioane de români sunt asistaţi sociali cu o sumă medie de 190 de lei la care contribuie doar cinci milioane de persoane. Înţelegeţi ce se întâmplă? De fapt, despre ce vorbim noi aici? Cum sună asocierea dintre Armani, Rolex şi România a cărei populaţie se împarte în 5 milioane de contribuabili şi 16 milioane de asistaţi social şi pensionari? Incredibil! Şi ca să terminăm de conturat portretul unei ţări care se duce de râpă, doar aruncaţi un ochi la cei care ne conduc. Nici nu ştiu dacă ar mai fi ceva de spus. Totul e atât de clar…

Dincolo de nonvalorile promovate în muzica românească, dincolo de scandalurile de pe scena publică, dincolo de orice urmă de răutate, am marea plăcere să anunţ a cincea ediţie a festivalului FOLK YOU!, care nu numai că a supravieţuit de-alungul anilor ci a înflorit armonios, devenind un reper al frumosului şi al liberei exprimări. Mergând pe ideea “festival de ecologizare a sufletului”, a reuşit să strângă din ce în ce mai mulţi entuziaşti şi iubitori de muzică bună pe plaja din Vama Veche, acolo unde vuietul marii se împleteşte cu sunete armonioase de corzi şi glasuri blânde.

Foto: Jurnalul Naţional

Anul acesta, festivalul onorează o persoană foarte dragă a folkului românesc, “părintele FOLK YOU!”,  Florian Pitiş, care a trecut de ceva timp graniţele infinitului, ajungând undeva acolo în sus, în lumea căreia îi închina versuri atât de profunde. În cinstea sa, în cinstea vremurilor bune, în cinstea folkului românesc şi mai ales în cinstea amatorilor de muzică pentru suflet, vor evolua pe scenă artişti de seamă dintre care voi enumera doar câţiva precum Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Florin Chilian, Tudor Gheorghe, Ştefan Hruşcă, Mădălina Manole, Gheorghe Zamfir, Vasile Şeicaru, Victor Socaciu şi mulţi alţii.

Din păcate, nu voi putea fi prezent la eveniment deşi mi-aş fi dorit cu adevărat şi sper să mă bucur de festival prin bunăvoinţa televiziunii române şi a organizatorilor de la Jurnalul Naţional, care pregătesc câteva suprize. Pentru cei interesaţi, e bine de ştiut că “FOLK YOU! – V” se va desfăşura începând cu 30 iulie până pe 1 august în Vama Veche, la malul mării şi că intrarea este liberă. Programul este disponibil aici, alături de lista întreagă a artiştilor ce vor fi prezenţi la eveniment. Am să închei în stilul în care am început, iar până la o nouă întâlnire nu pot să vă spun decât FOLK YOU! şi la mai bine.