Evodani's Blog

Cred că v-am mai vorbit despre pasiunea mea atât pentru chitară cât şi în general pentru instrumentele de coarde. Până nu demult mă aflam în postura unui simplu ascultător de muzică bună, un fan visător folk-rock. Pe atunci chitara stătea neatinsă într-un colţ; părea părăsită, tristă. Mai încercasem eu odată să o desluşesc dar mă descurajasem repede. De data asta eram hotărât însă. Mă apropii cu deplină admiraţie, păşesc încet visând la ce va urma, o iau în mână. Ciupesc pe rând, fiecare coardă şi mă joc cu tastele… sunt copleşit de faptul că degetele mele creează sunete.

M-am jucat aşa câteva ore, zile, săptămâni. Descoperisem numele corzilor şi ordinea lor dar imi era foarte greu să ţin acorduri. Profesor nu aveam, iar cărţile de chitară îmi vorbeau atât de rece. Am apelat evident, la internet unde am dat peste o serie de lecţii atât în română cât şi în engleză. Entuziasmat, m-am aruncat asupra lor în setea mea de a cunoaşte cât mai mult, cât mai repede. Le-am citit pe toate foarte atent, inima crescând în mine. Când să trec la practică, am descoperit o altă realitate: la început e cu adevărat greu, indiferent de urechea muzicală, lungimea degetelor ori modelul de chitară folosit. Nu m-am lăsat însă descurajat şi am trecut prin primii paşi, reuşind să prind noţiunile de ritm dar rămânând la problema principală: mâna stângă şi luarea acordurilor.

Cu toate acestea, decis să nu renunţ am încercat toate modalităţile de a schimba cât mai eficient acordurile şi mi-am întocmit propriile mele scheme cu degetele dispuse pe fiecare coardă. Cu baza pe care o aveam am căutat printr-o arhivă de tabulaturi cu muzică românească şi am început să mă chinui să le urmez. Evident, nu am putut nici din prima, nici din a doua şi parcă abia din a treia părea să sune a ceva. Au început să mă doară degetele şi dacă cu o oră înainte îmi ieşea bine, atunci nu mai reuşeam sa trec de primul acord. Eram obosit… mă chinuiam zilnic câte 2-3 ore. La un moment-dat, epuizând şi ultima picătură de ambiţie, am renunţat să mă mai chinui să învăţ.

Astfel, zilnic, timp de jumătate de an, nu am făcut decât să ma joc cu chitara, să mai repet câte puţin din ceea ce învăţasem dar asta pentru doar 5-10 minute pe zi. Am realizat după un timp că mă descurc din ce în ce mai bine şi am revenit la cursuri. De această dată nu mi-am petrecut nici 2 ore, nici o oră şi nici măcar jumatate de oră pe zi ci am exersat în reprize de câte 10 minute, cam de două sau trei ori pe zi. Am progresat relativ repede şi am trecut de la acordurile de pe primele 4 fret-uri la acorduri barre şi power chords, de la bătăi folk la ciupituri, avântându-mă tot mai mult în tainele chitării. De fiecare dată când aflam ceva nou, exersam până fixam şi reuşeam să fac acel ceva cât de bine, adăugând încă o noţiune la baza mea de cunoştiinţe. Acesta este secretul: o bază de cunoştiinţe bine-definită şi o muncă solidă depusă în spate, nu neapărat habotnică ci mai mult încărcată de multă-multă răbdare.  Nu săriţi direct la ceea ce vă place ci luaţi mai întâi ceea ce trebuie; satisfacţia va veni chiar dacă mai târziu şi nu pe măsura aşteptărilor voastre. Şi încă un sfat pentru cei pasionaţi de chitară, autodidact înseamnă întotdeauna lipsuri şi lacune; vă recomand să cereţi măcar din când în când sfatul unei persoane avizate şi să nu vă lăsaţi păcăliţi de how-to-urile de pe youtube. Căutaţi să descoperiţi singuri bătăile, notele, ciupiturile şi apoi consultaţi cărţi de cântece corecte; nu orice pagină de internet reprezintă varianta corectă.

Revenind la pasiunea în sine, chitara mi-a adus şi continuă să îmi aducă o serie întreagă de avantaje. Mă ajută să mă relaxez, mă face mai om, ma ajută să visez. Mi-am format un obicei din a exersa în fiecare dupamiază când mereu descopăr ceva nou. Mă bucur atunci de sentimente de deplină mulţumire şi satisfacţie de sine. E ceva greu de descris şi numai cei care au muncit mult pentru ceea ce le place vor putea înţelege. Poate dacă voi prinde şi ceva curaj, vă voi prezenta o serie de cover-uri însoţite de ce nu, şi de sfaturi oferite din experienţa proprie pentru cei care vor să înveţe şi ei la rândul lor. Nu vor nicidecum nişte lecţii, n-aş fi în stare de aşa ceva atâta timp cât încă nu stăpânesc foarte bine teoria muzicală, ci vor semăna mai degrabă cu nişte tips and tricks pentru depăşirea dificultăţilor de începător. Astfel, acest articol a avut rolul de a confirma revenirea mea definitivă în postura de autor pe acest blog şi de a sintetiza percepţia mea asuprea pasiunii pentru un instrument extraordinar. Am decis să îmi imbin toate pasiunile iar acum, după un timp, am găsit şi calea. Nu mai urmează decât să trec mai departe. Până la un articol viitor, vă las cu bine şi nu uitaţi că nu poţi fi om fără sentimente şi pasiuni.

Şi iată că a mai trecut un an. 365 de zile,  aproximativ 8760 de ore, 31 milioane de secunde. Nu pot să spun decât că sunt surprins de trecerea atât de rapidă a timpului, amestecată cu un sentiment de emoţie. Evident că mă întreb, retrospectiv, ce am adus mai bun prin prezenţa mea în această lume nebună, nebună de tot.

Păi, haideţi să o luăm încet. Acum un an… Amintirea e încă vie. Pe 18 octombrie 2008 cred că am fost în Grădina Botanică alături de cei mai buni prieteni la o expoziţie de crizanteme. Tot atunci, am învăţat ce înseamnă să fii iertat, dar şi cum să ai grijă de excese. Între timp, am luat câteva ţepe, am avut grijă să mă răzbun la rându-mi. Fie că îmi place, fie că nu, am devenit mult mai direct în gândire, tind să privesc spre realitatea lucrurilor. Am cam uitat să mai visez. Sunt un pic mai supărător, recunosc, dar pe undeva am rămas neschimbat(aşa sper). Observ că, pe măsură ce cresc, timpul se condensează. Spun din ce în ce mai des că nu am timp şi nu ştiu pe unde a fugit. Un alt aspect important ar fi nepăsarea. Pe zi ce trece, lumea devine indiferentă. Încerc să o schimb, dar văd că mai mult mă molipsesc. O fi oare un privilegiu să te prefaci că uiţi?

Să trecem la viitor şi la ce îmi doresc de la el. În primul rând îmi doresc să fiu mai bun, mai răbdător, mai treaz. Pe o astfel de criză economică, iau model de la stimabilii aleşi şi uit de partea materială. Sunt convins că voi fi un prieten mai bun, voi uita de trecut şi voi privi doar înainte, dar şi că voi fi mulţumit de mine. Aşadar, mâine mă voi mai putea recunoaşte?

Mă retrag deci în camera mea, nerăbdător să îmi primesc cadourile:)

Ei bine, după câteva zile de odihnă bine-meritate, a venit timpul să vă spun două-trei cuvinte despre ceea ce a însemnat Fotomaraton Iaşi 2009 la care am participat sâmbăta trecută. Voi începe prin a vă conduce puţin prin ceea ce înseamnă Fotomaraton Iaşi spunându-vă că acest concurs nu înseamnă numai un aparat bun şi talent ci necesită multe alte abilităţi. Astfel, acesta a avut în vedere, ca în fiecare an, realizarea a 12 fotografii pe 12 teme diferite într-un interval de 12 ore. Temele de anul acesta care au dat bătăi de cap fotografilor au fost reprezentate de nume precum “baia turcească”, “comerţ cu amănuntul” ori “fotograffitti”. Acestora li s-au alăturat “Iaşi, je t’aime”,” Şic”, “Obstacole”, “Vă pup”, “După 20 ani” şi alte câteva, fiecare oferind diferite căi de abordare, insistându-se pe originalitate şi mesajul pe care fiecare fotografie îl va transmite.

Trecând la partea subiectivă a analizei fotomaratonului de anul acesta, vă pot spune că m-am distrat pe cinste, am cunoscut mulţi oameni şi am învăţat foarte multe. Când spun “multe” mă refer la tehnici ce ţin atât de fotografie cât şi de comunicare, de organizare a timpului, de stimulare a imaginaţiei, mă refer la elemente de cultură materială şi spirituală. Am învăţat să privesc mai departe de aparenţe, am mai luat o lecţie de “frumos”, am învăţat graiul imaginilor şi asta în numai 12 ore, ore ce au trecut uneori atât de repede, alteori atât de încet, ore în care am parcurs poate chiar mai mult de 100 de kilometri şi am aflat câte o părticică din fiecare loc frumos al Iaşului. Anul acesta s-au înscris un număr record de aproximativ 550 de fotografi, fiecare venind cu viziunea lui. Astfel am avut ocazia să cunosc diferite idei, am avut ocazia să încerc să merg mai departe, să mă autodepăşesc, să gândesc limpede, evadând din cercul vicios al zilelor de astăzi.

Concursul a debutat la 8 dimineaţa, urmând să se încheie în jurul orelor 21. Temele ne-au fost oferite în grupe de câte 6, dimineaţă şi la prânz în momentul în care trebuia să trecem pe la punctul de control pentru a ne viza legitimaţiile. M-am bucurat din plin din fiecare oră ce însemna o fotografie. Bineînţeles că nu am reuşit să mă încadrez perfect în timp şi am ajuns să realizez până la trei fotografii în interval de o oră, o oră şi ceva. La înscriere am primit fiecare câte o şapcă albă pe care era trecut numele compeţiei acest lucru generând un fenomen de amploare: era o chestie să vezi prin Iaşi mişunând tineri misterioşi, cu capul în pământ sau în palme, metitând pe bănci, prin copaci, pe acoperişuri, prin parcuri, prin gări sau prin cartierele mai sărace ale oraşului, mereu cu aparatul pregătit, cu foia cu teme în mâna stângă şi telefonul în mâna dreapta sunându-şi prietenii fotografi care se aflau cine-ştie-unde în căutarea momentelor ideale de imortalizat pentru cine-ştie-ce temă a concursului. A fost frumos şi atunci când am fost loviţi de inspiraţie ori de noroc cum a fost frumos şi să pierdem timp cu orele căutând idei şi aşteptând să se petreacă “ceva” inedit.

Am predat fotografiile, seara la ora 21 fix, respectând exact termenul. Am fost printre ultimii, majoritatea concurenţilor câştigând un avans considerabil în prima parte a concursului. Am încercat să fiu unic şi am încălcat majoritatea principiilor pe care mai toţi concurenţii le considerau esenţiale. Când m-am întâlnit cu ceilalţi participanţi am aflat că nu am fost chiar cel mai bun şi nici cel mai original, mereu găsind idei mai bune ori fotografii realizate mai bine din punct de vedere tehnic decât ale mele; şi cu toate astea am fost foarte mulţumit. Am participat cu eternul meu PowerShot A430 de 4 mpx de la Canon, efectuând un număr total de 155 de fotografii (din care am selectat 12) şi epuizând trei sau patru seturi de acumulatori. Am folosit un trepied portabil la majoritatea fotografiilor şi am preferat să fotografiez fără blitz. Nu pot împărtăşi cu voi fotografiile selectate întrucât termenii competiţiei interzic publicarea materialului realizat până la data anunţării câştigătorilor. Fotografii de la eveniment nu am reuşit să adun prea multe iar în momentul de faţă nu am reuşit nici să le încarc pe cele pe care le am; voi reveni. Cei interesaţi pot găsi fotografii pe contul de flickr al Fotomaraton.

Concursul, aflându-se la a cincea ediţie, a fost organizat de Centrul Cultural francez Iaşi, mai multe detalii fiind disponibile atât pe site-ul oficial Fotomaraton cât şi pe contul de twitter @fotomaraton.

Ei dragilor, într-un târziu iată că a venit timpul să vă vorbesc despre “săptămâna Felicia” la Iaşi. Pentru început vă voi anunţa cu mare bucurie că pe 10 octombrie, Centrul Comercial Felicia va împlini doi ani alături de clienţii săi. Cum acest eveniment nu putea trece neaniversat, cei de acolo au pregătit clienţilor surprize, evenimente, concursuri… toate pe parcursul a două weekend-uri.

Campania, numită sugestiv “La mulţi ani! Ai împlinit doi ani” a debutat vinerea trecută (2 octombrie) cu un spectacol de neomagie la care din păcate nu am putut participa după care a continuat sâmbătă cu un concurs Wii (aflat la a treia ediţie, conform organizatorilor) însufleţit de un concert Fără Zahăr. În aceeaşi zi, în parcarea centrului comercial a avut loc prima competiţie interjudeţeană de Karting de la Iaşi. Spre încântarea mea am reuşit să mă învârt şi eu pe acolo, astfel vă voi rezuma cum şi ce a fost.

Pentru început, în cursul dimineţii au avut loc calificările pentru Cupa Iaşului la Karting la care am asistat parţial.  Pentru că acest eveniment se afla la prima ediţie, a constat într-un element nou pentru public, un public entuziast format din toate categoriile de vârstă. De acolo m-am întors cu 2-3 fotografii reprezentative şi un colaj de filmuleţe pe care le puteţi viziona în cele ce urmează. Read the rest of this entry »